Smiorcaiala, tehnica de supravietuire la romani

Pentru a trai mai bine, dar si pentru a-si justifica esecurile românii se refugiaza în lamentari. Românii cred ca se vor face auziti prin vaicareala si ca viata lor va fi mai buna dupa ce-si varsa oful. În realitate, obiceiul de a ne plânge de orice contribuie la fuga de responsabilitati.

Te trezesti dimineata convins ca vei avea, în sfârsit, o zi frumoasa. Pornesti spre serviciu optimist, dar în tramvai doi pensionari se plâng de veniturile mici cu care sunt nevoiti sa jongleze în fiecare luna.

La serviciu, colegii se lamenteaza si ei de cerintele exagerate ale sefilor, de program sau de leafa. Pe seara, stabilesti sa iesi în oras cu prietenii.

Dupa ce locul si ora au fost batute în cuie, te suna si, în loc de scuze, se plâng ca nu mai au timp sa ajunga, ca nu mai au bani si ca nu mai suporta cum toti vin si le cer câte ceva. Pe scurt, îti spun ca „e nasol”.

Lucrurile merg din rau în mai rau sau cel putin asa îsi spun cei din jur. „În tara asta, nu se misca nimic”, „daca nu ai pile, nu ai cum sa reusesti” sau „viata e în alta parte” sunt expresii deja tocite.

În cautarea nefericirii

Nici românii care traiesc în afara granitelor nu vad viata în culori mai calde. Georgiana (25 de ani) a plecat acum câtiva ani la studii în Franta si a decis sa ramâna dupa terminarea lor.

Cu toate ca multi tineri români si-ar dori sa fie în locul ei, Georgiana se plânge mereu de câte ceva. Asta desi locuieste în apartamentul unei prietene si nu e stresata ca va ramâne pe drumuri daca nu-si plateste contributia la chirie. E convinsa, în schimb, ca ghinionul se tine scai de ea.

„De opt luni de zile astept sa se iveasca ceva, un stagiu, o oferta de munca în domeniul meu, dar nimic. Am primit în toamna, când am început cautarile, un stagiu la Paris, dar l-am refuzat pentru ca era departe si nu cunosteam pe nimeni acolo, pe când aici, am multi amici”, marturiseste tânara. Georgiana lucreaza acum ca vânzatoare pe mai bine de o mie de euro pe luna. Chiar si asa, ea spune ca banii îi ajung cu greu si si-ar dori sa fie în locul prietenilor ei care au deja masina, unii chiar si casa, iar altii îsi permit sa calatoreasca frecvent.

Fuga de responsabilitati

Apetitul românilor pentru tânguiala se explica prin mostenirea obiceiului de la generatiile anterioare, dar si prin avantajele pe care aceasta deprindere le ofera, explica psihologii. „Avem de-a face cu un nivel scazut al orientarii românilor catre rezultate si atingerea obiectivelor. Oamenii s-au obisnuit sa piarda timpul pentru a explica de ce nu functioneaza lucrurile în loc sa investeasca timp pentru a gasi solutii”, crede psihologul Elisabeta Ilie.

„Ne plângem pentru a atrage atentia, pentru a ne afirma, pentru a ne face auziti, pentru a face «ceva»”, considera si psihologul Catalina Hetel. Ea crede ca alegem aceasta modalitate pentru a fugi de raspundere. „A nu te plânge de nimic înseamna, de fapt, a recunoaste ca esti responsabil pentru ceea ce se întâmpla în viata ta si a-ti asuma esecurile”, mai adauga specialistul.

Istoricul Adrian Majuru nu crede ca de vina ar fi „cartela noastra genetica”. „Este vorba de o continuitate istorica medievala care eludeaza si astazi aplicarea legii. Un mare adevar strabate veacurile de istorie româneasca: «Ai atâta dreptate câta putere detii». Nu este de mirare ca sentimentul demoralizator si dorinta de a fugi cât mai departe a traversat secolele, de la bejenarii timpurilor trecute la sutele de mii de români de azi, care au ales sa plece din cauza mizeriei sociale si a lipsei de perspectiva”, spune Majuru.

Referindu-se la destinul previzibil al României, istoricul aminteste de cuvintele domnitorului Gheorghe Bibescu, de la 1842: „Soarta acestei tari este de a fi în veci smerita”.

În viziunea lui Adrian Majuru, problemele cele mai importante cauzatoare de regres social sunt situatia jalnica a justitiei, senzatia de neschimbare si de marginalizare a valorilor autentice.

Ne tânguim de pe margine

Românii s-au obisnuit sa se plânga, observa sociologii si antropologii. Smiorcaiala si dorinta de supravietuire se înscriu în modelul nostru cultural dominant, afirma sociologul Alfred Bulai.

„Aceasta cultura de supravietuire îsi are radacinile în secole de existenta. Uitati-va în istoria noastra si veti vedea ca suntem în esenta un popor de supravietuitori”, a adaugat sociologul. Prin acest comportament, ei încearca sa-si asume cât mai putine riscuri, mai completeaza sociologul.

Cât despre lipsa de implicare a românilor în viata publica, antropologul Vintila Mihailescu spune ca nu avem de-a face cu o „atitudine de «delasare» în fata «sortii», ci de neîncredere în fata institutiilor! E cu totul altceva!”. Aceasta neîncredere, explica antropologul, dateaza si din timpul comunismului si, din motive diferite, s-a consolidat în post-comunism.

“Ca sa te implici, trebuie mai întâi sa ai un minimum de încredere, de speranta ca exista sanse semnificative sa iasa ceva, apoi trebuie sa întelegi cum functioneaza aceasta «implicare», ce pârghii de actiune ai tu la dispozitie si cum functioneaza ele”, a mai adaugat Mihailescu.

La noi, taranii din piete se vaita ba ca a fost mana, ba ca nu au avut bani. Negustorul ar trebui sa se laude cu munca lui, nu sa se plânga. Alfred Bulai, sociolog

Mecanismele implicarii sociale le sunt necunoscute românilor. Ceea ce stiu ei nu prea merge, iar ce ar putea sa mearga nu prea stiu! Vintila Mihailescu, antropolog

Responsabilitatea asumata e floare rara!

Vaicareala la care recurge fiecare dintre noi e pusa pe seama „vocatiei de cârcotas a românului si a capacitatii lui infinite de a fixa raspunderi în contul celorlalti pentru ca autoresponsabilizarea e floare rara”, considera scriitorul Radu Paraschivescu. La toate acestea, el adauga „neîncrederea - în general justificata - fata de conducatori”. Mai mult, Paraschivescu nuanteaza: „suntem o natie de oameni care promit fara sa finalizeze - infrastructura nationala sta marturie - , de oameni care au voluptatea bocetului, a parastasului, dar nu si pe cea a rezolvarii prompte”.

Scriitorul mai crede ca prezenta firava la votul de zilele trecute se leaga tot de aceste lucruri. „De foarte multe ori, vorbim neîntrebati si ne pronuntam în chestiuni pentru care ne lipsesc competentele. Când, în sfârsit, e nevoie sa vorbim întrebati, dam din mâna a lehamite si delegam: «Sa voteze altii»”, mai observa Paraschivescu.

Obicei balcanic, de sorginte rurala

Cu toate ca obiceiul lamentarii nu este caracteristic numai românilor, ci se poate întâlni adesea si la alte popoare balcanice, în care predomina cultura rurala, la noi, acesta s-a sedimentat de-a lungul câtorva generatii si a ajuns aproape un reflex, ne-a mai explicat sociologul Alfred Bulai.

Dincolo de avantajele pe care le ofera acest narav - oamenii din jur ne privesc cu mai multa grija, sarcinile greoaie încep sa dispara etc, psihologii atentioneaza ca afundarea în lamentari poate însemna pierderea busolei propriului destin.

Sursa online Adevarul: Smiorcaiala, tehnica de supravietuire la romani

<< inapoi